Sunt atașată emoțional de emoțiile mele.

Before I start:

Creierul meu se cunoaște pe sine asa cum cunoaște și lumea exterioara lui. Procesorul procesează internal and external information the same. Deci am putea spune ca ce știm despre noi știm și ne amintim emoțional, și cu fiecare reamintire modificam amintirea în sine cu un nou layer de informație emoțională și de concluzii nu neapărat revizuibile.

Mi-e frica de moarte. Moartea fiind pierderea conștiinței ori a eului as I know it, and I know nothing else outside of it. „Asta e camera mea în care locuiesc permanent. Și îmi place foarte mult camera asta. De când ma știu am iubit-o tare tare. Sau de când cred eu ca ma știu.”

Asta é amintirea cea mai recenta despre camera asta a mea. Ca îmi place foarte mult de ea, and ironically e amintirea (concluzia) cu care lucrează procesorul pentru a lua further decisions.

Sa detaliez deci. Acea amintire-concluzie é dovedita în timp de informații verificate over and over again și at some point lăsată asa, verificarea nemaifiind în adâncime, și doar la concluzii luate în ani.

Camera mea usually este un spațiu negru, unde pot sa ma duc în adâncime, un loc destul de sigur dar explorarea e ușoară. I giggle with myself, nu le vede nimeni. Static și meditativ. É locul care seamănă cu somnul, locul unde ma gândesc la toate, are cer și nori, și vânt. Stau dar ma gândesc în liniște.

Am pus un geam.

Aici îmi place sa ma joc. Aici e soare și frumos, aici îmi place sa explorez. Niciodată nu stiu ce găsesc, niciodată nu ma plictisesc. Și am luat fiecare experienta și amintire și lucruri care imi plac și deceivingly au încăput fix toate. Pare ordine. É o camera de zgârie-nor însorită, Alba, cu un perete de geam mare. É liniște. Poate prea liniște. Și sunt alți zgârie-nori vizavi. Vad și alți zgârie-nori și ne vedem unul pe altul. Cu geam ma simt dezbrăcată. E frig un pic. Acum ca e cineva vizavi mi-aș aranja lucrurile altfel. Oare ii plac? Ideal as deschide geamul și ne-am uni jucăriile apoi tot asa pana facem o platforma mare mare, pentru ca odată ce am deschis geamul sunt peste tot în aer. I have no limit, no end. Ne unim toate și apoi țopăi și alerg pana în zare și nu ma mai vad. Asta gândește creierul meu automat. Mama. Literalmente se duce… Pe câmpii? :p

Știind ca asta nu se întâmplă rămân fără geamuri. Doar cine trece de un screening Hard-core poate sa aibă geamuri cu mine apoi deschid geamul și întru ca un tanc. But this is noted and is another story completely. This setul implies me getting sad and hurt, pentru ca datul de geamuri jos nu exista efectiv.

Luata la bani marunti imaginea asta e o concluzie la concluzie, e senzația de feeling at home with people. Unde a fost asta prima oara? Acasa când ma jucam singura. În sufragerie, alone, cu păpușile. Pus scaunele turn unul peste altul. Joaca. Totul e posibil. Jucat cu sora mea apoi. Dar niciodată nu era mulțumită de ceva, de cum ne jucam. Nici eu nu eram. Se plictisea foarte tare cred and I felt bad that I bored her. Pentru ca voiam sa ne jucam împreună.

Dar imaginea asta s-a sudat greșit și acum ghemul asta de neuroni nu are sens în viata reala, și sta ca un elefant roz mare și gras peste restul imaginii mele despre conexiune umana.

I don’t want to lose things. I feel it’s bad. Nu stiu de ce, dar sa pierd camera asta prin moarte e ca și cum mi s-ar lua o jucărie foarte mișto. Asta pentru ca e ce cunosc. Dacă as avea un switch și as ști ca ma reîncarnez în alta parte with a fresh memory ID still miss… My connection with myself.

Reclame